Articole (43)
Zdrobite cătuşe
(1948 – 1953)
Zdrobite cătuşe în urmă rămân
În frunte-i mereu muncitorul,
Prin lupte şi jertfe o treaptă urcăm,
Stăpân pe destin e poporul
Trăiască, trăiască Republica noastră,
În marş de năvalnic şuvoi;
Muncitori şi ţărani şi ostaşi
Zidim România Republicii noi.
În lături cu putredul vechi stăvilar
E ceasul de sfântă’ncordare
Unirea şi pacea şi munca-i stegar’
Republicii noi populare.
(Versuri: Aurel Baranga; muzica: Matei Socor)Preşedinţii Consiliului de Miniştri (1945 – 1989)
Petru Groza - 1945 - 1952
Gheorghe Gheorghiu – Dej – 1952 – 1955
Chivu Stoica – 1955 – 1961
Ion Gheorghe Maurer – 1961 – 1974
Manea Mănescu – 1974 – 1979
Ilie Verdeţ – 1979 – 1982
Constantin Dăscălescu – 1982 – 1989
Alegerile trucate din anul 1946 au constituit momentul legitimării puterii comuniste în România. Având asigurat concursul sovieticilor, din punctul de vedere al susţinerii materiale a campaniei electorale, comuniştii au întreprins pe parcursul întregului an o serie de acţiuni menite să le aducă popularitate în rândul electoratului şi să le asigure succesul în alegeri.
În această campanie, la loc de frunte s-a aflat denigrarea partidelor istorice în ochii opiniei publice, încurajarea tensiunilor din cadrul acestora, susţinerea unor dizidenţe, dar şi crearea unui organism politic, în speţă Blocul Partidelor Democratice, în care a intrat P.C.R. şi alte cinci formaţiuni politice, în stare să canalizeze atenţia populaţiei şi să atragă voturi. Prin campania electorală, presărată cu numeroase incidente şi încălcări ale legii chiar de reprezentanţii sau simpatizanţii guvernului Groza n-au putut schimba opinia poporului şi n-au adus victoria comuniştilor în alegeri. În această situaţie s-a pus în aplicare deviza lui Stalin „nu contează cine şi cum votează, ci contează cine numără voturile”, iar B.P.D. a obţinut o victorie confortabilă în alegeri datorită acestor „tehnici speciale” de numărare a voturilor.
Iată, în continuare, un tablou cronologic al fatidicului an electoral 1946:
8 ianuarie – Consiliul de Miniştri hotărăşte organizarea alegerilor în cel mai scurt timp posibil, după cum ceruseră reprezentanţii marilor puteri, asigurând opinia publică de libertatea şi transparenţa acestora.
Cu ocazia alegerilor din 1946, în faţa abuzurilor autorităţilor, controlate de comunişti, Partidul Naţional Ţărărnesc a publicat "Cele 10 porunci ale cetăţeanului român", menite să atragă atenţia alegătorilor asupra pericolului care pândea ţara.
Iată care erau acestea:
Să verifice dacă este înscris în listele electorale şi să-şi scoată cartea de alegător. În caz că nu i s-a dat cartea de alegător, să facă imediat contestaţie la judecătorie.
Să conteste pe cei trecuţi în aceste liste pe nedrept.
Să citească şi răspândească manifestele Partidului Naţional Ţărănesc.
Să propage ideile acestui partid.
Să nu uite că partidele din Blocul Democrat (B.P.D.) sunt slugile Partidului Comunist şi anume: Frontul Plugarilor, Partidul Social-Democrat (Lothar Rădăceanu), Partidul Naţional Liberal (G. Tătărescu), Partidul Naţional Ţărănesc (A. Alexandrescu), Partidul Naţional Popular fost Uniunea Patrioţilor.Femeile să-şi apere prin votul lor familia, copiii şi ţara urmând exemplul soţilor şi părinţilor lor.
Să se organizeze pe sate, să meargă la vot împreună şi să păzească urna până la comunicarea rezultatului.
Să nu se înspăimânte de ameninţările agenţilor guvernului.
Să ştie că Partidul Naţional Ţărănesc va aduce ţării libertatea şi dreptatea tuturor cetăţenilor.
Să ştie că toată ţara este alături de Partidul Naţional Ţărănesc, de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache şi că alegerile vor fi câştigate de acest partid.
Să voteze cu Partidul Naţional Ţărănesc.
Ca orice lider al unui regim de factură totalitară, Gheorghe Gheorghiu-Dej a beneficiat de creionarea unei biografii oficiale, care i-a legitimat poziţia de primă autoritate în viaţa de partid şi de stat. Probabil aceasta poate fi considerată ca întâia formă de manifestare a cultului personalităţii. În interiorul unor astfel de sisteme dictatoriale, ca procedură de câştigare a credibilităţii, se remarcă promovarea în structurile de conducere a unor personaje, care prin originea lor socio-profesională, se identificau cu marea majoritate a populaţiei.
Primul lider al regimului de democraţie populară trebuia deci să provină dintr-o familie de condiţie modestă, dacă nu chiar foarte săracă, să deţină o educaţie superficială cauzată nu de lipsa unui interes pentru şcoală ci din motive pecuniare, să fi împărtăşit ideologia formaţiunii politice de la o vârstă tânără, să militeze pentru realizarea scopurilor acesteia, şi chiar să se evidenţieze printr-o acţiune mai deosebită. O parte din aceste atribute i s-au potrivit lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar în cazul în care senzaţionalul lipsea, unele realităţi au fost supralicitate.
În anul 1948, deci chiar în primul an de la instaurarea comuniştilor la conducerea României, la editura Partidului Muncitoresc Român al cărui secretar general era Gheorghe Gheorghiu-Dej a apărut o broşură intitulată “ Gheorghe Gheorghiu-Dej – Scurtă biografie”.Ne aşteptam ca în primul capitol să citim despre naşterea şi copilăria liderului comunist. Totuşi, broşura debutează cu evocarea momentului Griviţa-1933, asupra căruia se va reveni, moment considerat esenţial în activitatea de ilegalist a lui Dej. Adevărul va fi mistificat în acest caz, tocmai pentru a i se putea conferi secretarului general prima poziţie în ierarhia de partid şi de stat (în realitate, Constantin Doncea şi Dumitru Petrescu – Griviţa, fuseseră cu mult mai implicaţi în acele evenimente). Iată însă cum arătau faptele în noua şi absolut necesara reinterpretare: “Această grevă trebuia să se întindă de la un capăt la altul al ţării – de la Iaşi la Paşcani până la Arad şi Cluj, de la Constanţa până la Bucureşti – peste tot unde Gheorghiu-Dej, motorul acţiunii, călătorise, hăituit de spionii Siguranţei, peste tot unde el găsise oameni destoinici, legaţi pe viaţă şi pe moarte, devotaţi clasei muncitoare. Cu toţii aşteptam de la dânsul – ca el care ţinea în mâini firele conducerii – să dea semnalul de pornire”.
Modul de instrumentare al unui proces se baza în primul rând pe obţinerea „mărturisirilor” de la cei inculpaţi prin presiuni fizice şi psihice. Cei arestaţi pentru a face parte din „lotul Competrol” nu au compărut toţi în faţa justiţiei, dar tratamentul aplicat de Direcţia Generală a Miliţiei a fost extrem de dur pentru fiecare dintre ei, după cum reiese din Stenograma convorbirii cu delegaţia de muncitori şi funcţionari de la „COMPETROL”, care s-a prezentat la CC al PMR în problema arestării lor.
Tov Ştefănescu C-tin, fost director la «Competrol»: "Am fost arestat în noaptea de 23-24 iunie 1952, pe când eram plecat la Craiova, în urma unei reclamaţii a Controlului Financiar, că s-ar fi găsit la şeful Regionalei Craiova lipsuri de bani şi înlocuiri de bani vechi cu bani noi (…) Am plecat încă cu trei tovi la Craiova şi am ajuns la ora 9. Ne-au anunţat la regiune, unde era închis, ne-am dus la depozit unde am anunţat pe şeful regiunii şi am mers la staţiunea din centru unde e deschis continuu. Pe când stăteam de vorbă cu responsabilul staţiunii, maşina noastră a fost înconjurată de un grup de miliţieni în uniformă şi civili. N-am ştiut ce s-a întâmplat. Au întrebat cine a venit cu maşina, le-am spus cine sunt şi au spus: «Pe Dvs. vă căutam pentru informaţii». Eu am crezut că şi ei au făcut anchetă în cazul pentru care venisem şi am plecat la Miliţie. Acolo ne-au spus să dăm jos tot ce avem pe noi. Am spus că poate este o greşeală. Ne-au spus: «Aţi vrut să plecaţi dincolo. Lasă că ştim noi că aveţi şi bani». Au luat pe şofer, l-au dus în altă cameră şi pe noi în alta. Eu le-am spus să vorbească cu Bucureştiul, cu ministrul. Un locotenent de acolo m-a înjurat”.
Vineri, 4 martie 1977. Lună plină. Primăvara bătea la uşă. Apăruseră deja mugurii copacilor. La televizor – filmul bulgăresc Dulce şi Amar. Ceauşescu aflat în Nigeria, participa la dineul oficial dat de preşedintele african. Nimic nu prevestea urgia care urma să se abată asupra României…
La ora 21,22 seismul, cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, loveşte ţara noastră. Violenţa lui s-a înregistrat atât pe verticală cât şi pe orizontală, în direcţia nord-sud şi est-vest. Epicentrul a fost în zona Vrancea, la o adâncime de circa 110 km, planul în care s-a produs prăbuşirea straturilor fiind de aproximativ 60°. Toate staţiile seismice de pe glob, aflate pe recepţie, au reperat cutremurul, prima care a prins, procesat şi analizat informaţiile primite în urma cutremurului, fiind cea de la Golden – Colorado (Statele Unite). Energia distructivă eliberată de seism a fost egală cu cea emisă de zece bombe atomice de tipul celei aruncate asupra Hiroshimei!
55 de secunde de groază! Pereţii s-au prăbuşit, geamurile s-au spart, focul a izbucnit! Unii s-au repezit îngroziţi pe scări sau spre ieşiri; alţii au rămas încremeniţi în casă, paralizaţi de teamă. Aceeaşi teamă care i-a îndemnat pe alţii să se arunce de la etaj. S-au înregistrat chiar şi cazuri de femei care au născut înainte de vreme.Ceauşescu este informat despre cutremur. Banchetul este întrerupt câteva minute mai târziu. Informaţiile care i-au parvenit iniţial, vorbeau despre un cataclism de 10 grade şi despre distrugerea totală a Bucureştiului. Stabilind legătura cu ţara, Ceauşescu a cerut informaţii precise, a dat primele ordine şi a instituit starea de necesitate pe teritoriul României. A doua zi, la ora 8,15 minute, o aeronavă având la bord familia Ceauşescu şi restul delegaţiei, ateriza pe aeroportul Otopeni.
Istoria unui fals: Ceauşeştii la 1 mai 1939
Scris de AdministratorÎn realitate, aceasta a fost organizată de PNŢ; ulterior, după ce au preluat puterea, s-a lansat ideea că şi comuniştii au avut un rol important în organizarea ei, pentru ca, în cele din urmă să se spună că a fost de fapt pusă la cale de PCR şi că cel mai important rol l-a avut Ceauşescu. De aici a plecat şi ideea „plantării” celor doi Ceauşeşti între manifestanţi. Ideea a fost pusă în practică şi a apărut „pe piaţă” în 1989, când se împlineau 100 de ani de la prima manifestaţie de 1 mai şi 50 de ani de la acţiunea din 1939.
Partidele politice s-au pregătit temeinic pentru alegerile din noiembrie 1946, iar una din "armele" cel mai des folosite a fost satirizarea adversarilor politici. Iată două exemple de astfel de satirizări, prin intermediul unor poezii. În prima este atacat Frontul Naţional Democrat (FND), aflat sub conducerea comuniştilor, în cealaltă este lăudată "guvernarea democrată" şi sunt luaţi în vizor conducătorii partidelor istorice.
La 26 mai 1949, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român dă o hotărâre prin care se anunţa începutul lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Scopul prezentat de propaganda oficială era pur economic: scurtarea drumului spre mare, dezvoltarea economică a Dobrogei prin asanarea bălţilor şi darea în folosinţă a noi terenuri pentru agricultură.
O pată neagră pentru istorie
Prezentat în presă cu surle şi trâmbiţe, ca o mare izbândă a regimului comunist, Canalul a fost, de fapt, o pată neagră în istoria României postbelice. Canalul a reprezentat o destinaţie predilectă pentru cei care au trecut prin gulagul românesc în perioada 1949–1953. Canalului i-au căzut victime, atât o mare parte din deţinuţii din coloniile de muncă, cât şi numeroşi muncitori veniţi la Canal pentru a câştiga un ban în plus.
Astăzi sunt vehiculate şi alte considerente care ar fi stat la baza deciziei forului politic de la Bucureşti. Scopul economic este lăsat în subsidiar, accentul căzând pe cel strategic, militar şi politic. Este luată în considerare intenţia Moscovei de a lua României Dobrogea, dar şi eventualitatea unui conflict între sovietici şi Iugoslavia lui Tito. În ambele cazuri, Canalul şi-ar fi dovedit cu prisosinţă importanţa. Cum nici una din aceste predicţii nu s-au materializat, canalul s-a dovedit un dezastru, atât economic cât şi politic.
Naţionalizarea a avut efecte dramatice pentru artiştii români, unii dintre ei suferind pierderi financiare considerabile. Este cazul unor nume grele ale scenei româneşti, ca Radu Beligan, Vasiliu Birlic, Ion Iancovescu, nevoiţi în 1950 să ceară ajutorul statului pentru a scăpa de datorii.
Tovarăşe director,
Subsemnaţii Ion Iancovescu, Ggrigore Vasiliu-Birlic, Marcel Anghelescu şi Radu Beligan am fost chemaţi încă de acum 2 ani să intrăm în cadrul Teatrului Naţional din Bucureşti. Am înţeles să răspundem deîndată acestei chemări, desfiinţând în plină activitate, companiile teatrale ale căror conducători eram. Aceste lichidări au avut însă consecinţe dezastruoase pentru noile noastre situaţii materiale (salariile în care am fost încadraţi la început fiind de numai 14.000 lei lunar) deoarece am fost nevoiţi să plătim toate datoriile teatrului (datorii la chiriile sălilor, la fisc, la precepţie, la actorii angajaţi, la Casa de Pensii etc.), făcând în mod fatal noi datorii de care nu ştim cum vom putea scăpa şi în ce mod.
Interviu cu scriitorul Radu Negrescu - Suţu (Paris)
de Nicolae Mircea Năstase
- Domnule Negrescu-Suţu, au trecut peste treizeci de ani şi astăzi puţină lume îşi mai aminteşte de mişcarea pentru Drepturile omului din 1977. Ştiu că aţi suferit enorm, cu mult curaj, dar aş dori mai multe amănunte pentru ascultătorii noştri.
- Încep prin a preciza, încă o dată, că faţă de foştii deţinuţi politici din perioada stalinistă, care au suferit lungi încarcerări şi experimente la Aiud, Gherla, Sighet sau Piteşti, experienţa noastră nu prezintă mare interes, decât poate prin faptul că în anul 1977 opozanţii regimului nu erau prea mulţi. Nu includ aici pe cei care trimiteau la Europa Liberă o scrisoare de protest pe care o semnau : ,,un cetăţean revoltat din România’’, ceea ce constituia totuşi un act de curaj, însă ceva mai moderat. Suntem deci în anul 1977. Acţiunea scriitorului Paul Goma a dat curaj şi altor persoane lipsite de iniţiativă până atunci şi care au simţit nevoia să se revolte împotriva sistemului. Astfel, împreună cu alţi patru tineri, am întocmit, semnat şi înaintat Conferinţei ONU de la Belgrad, Preşedintelui şi Congresului SUA şi Opiniei publice internaţionale un protest împotriva nerespectării Drepturilor omului în România ceauşistă.
În 1971 Ceauşeştii vizitau pentru prima dată Coreea de Nord. Probabil că au rămas uimiţi de ceea ce au văzut şi au vrut neapărat să pună în practică în România Socialistă. Adică s-o transforme într-un loc unde, la un semn al liderului suprem – cazul de faţă Kim Ir-sen, toată suflarea ţării să se oprească sau să se pună în mişcare spre a-i îndeplinii cele mai nebuneşti idei. Forţând puţin lucrurile, Ceauşescu a vrut să fie… Kim! Şi într-adevăr, analizând vieţile şi „domniile” celor doi, vom constata că liderul nord-coreean avea „calităţile” necesare pentru a fi un adevărat idol pentru Ceauşescu.
Ceauşescu a fost mereu obsedat de trecutul său revoluţionar, cam sărăcuţ în evenimente notabile. De aceea a încercat mereu să-l îmbogăţească, apelând la numeroase falsuri. La Kim nu a fost cazul. Pe numele său de botez Kim Song-ju (numele de Kim Ir-sen l-a adoptat în 1935), el provenea dintr-o familie destul de înstărită, de religie protestantă (bunicul său fusese preot), care luptase în rezistenţa anti-japoneză şi care se refugiase în China de teama represaliilor. Kim intrase în mişcarea comunistă în timp ce urma liceul la Jilin şi fusese arestat pentru „activitate subversivă” în cadrul unei organizaţii comuniste, la vârsta de 17 ani (în 1929). În 1931 a intrat în Partidul Comunist Chinez. A făcut parte apoi din mişcarea de gherilă anti-japoneză din China de Nord, ajungând unul din liderii acesteia. În 1940, urmărit de japonezi, se retrage în URSS; a fost căpitan în armata sovietică.